Tu ce aduci cu tine?

sau De la mașina de spălat vase la Michael Jordan

Îmi dau seama că am ajuns la capătul răbdării când mă stresează faptul că trebuie să golesc mașina de spălat vase.

I know, so dramatic.

Dar de fiecare dată, acest lucru este un semn destul de clar că am nevoie de o pauză.

Nu pentru că mașina de spălat vase ar fi problema. Evident că nu este. Problema este că atunci când ajung să mă simt copleșită de lucruri atât de mici, îmi dau seama că am mers prea mult timp fără să mă opresc.

Și în momentele acestea știu de ce am nevoie: câteva ore doar pentru mine… singură, nici măcar muzică nu ascult.

Un lucru pe care îl fac mult e să merg la plimbare în pădurea din fața clădirii în care locuim. It’s something so peaceful about it.

Într-o postare recentă pe Instagram spuneam că sunt cea mai extrovertită introvertită pe care o cunosc. Mai multe dintre prietenele mele mi-au răspuns imediat:

„Ioana, tu nu ești introvertită.”

Sincer? Nu mai știu nici eu.

De la mașina de spălat vase la introvertit vs. extrovertit

Poate m-am convins că sunt introvertită pentru că petrec foarte mult timp singură. Scriu singură. Citesc singură. Merg în Londra singură. Lucrez multe ore singură. Sincer, cred că personalitatea mea a fost nevoită să se adapteze la stilul meu de viață.

Oricum.

Mașina de spălat vase și trăsături comportamentale.

Tot pe aceeași linie, nimic nu mă face să mă simt mai adult decât momentul în care trebuie să reumplu recipientul de detergent lichid de lângă chiuveta din bucătărie.

Am ceva cu bucătăria astăzi.

Dar este adevărat.

Pot să particip la întâlniri în care se discută bugete importante, strategii de business sau proiecte care au impact în viața altora. Și totuși, în momentele acelea nu mă simt neapărat ca un adult.

În schimb, când iau bidonul mare de detergent și îl torn în recipientul mic de lângă chiuvetă?

Da, atunci simt că am ajuns la maturitate.

Nu mă întrebați de ce.

Aș fi curioasă să știu care sunt momentele voastre de:

„Gata. Asta este limita mea.”

și

„Hmm. Wow. Chiar sunt adult.”

---

Ce m-a învățat Phil Jackson despre atmosferă

Pentru prima dată în foarte mulți ani, nu pot să citesc ficțiune.

Soțul meu spune că este pentru că sunt prea prinsă cu propria mea carte. Nu știu. S-ar putea să aibă dreptate.

Dar faptul că stau departe de ficțiune în perioada aceasta îmi lasă mult timp pentru alte tipuri de cărți.

Una dintre ele este cartea lui Phil Jackson, antrenorul echipei Chicago Bulls din perioada lui Michael Jordan și ulterior al echipei Los Angeles Lakers din perioada de glorie a lui Kobe Bryant.

Este o carte foarte ușor de citit/ascultat (it’s free on Spotify). Pe scurt, Phil, antrenorul, vorbește despre copilăria lui într-o familie penticostală, despre accidentul care i-a pus capăt carierei de jucător profesionist și despre drumul care l-a dus, în cele din urmă, către una dintre cele mai impresionante cariere de antrenor din istoria sportului.

Trebuie să fiu sinceră cu voi.

După ce pleacă de acasă, Phil începe să își reevalueze convingerile spirituale și ajunge să îmbrățișeze o combinație de budism, spiritualitate amerindiană și elemente din creștinism.

Au fost câteva momente în care ascultam și mă gândeam:

„Okay, just pick a lane now.”

Dar, dincolo de diferențele noastre de convingeri, am apreciat enorm poveștile despre sport, leadership și oameni.

Înainte de această carte am terminat și „Chasing Failure” de Ryan Leak, iar una dintre ideile care m-a urmărit după ambele lecturi este cât de mult se poate schimba cursul unei vieți dintr-un singur moment, o singură întâlnire sau o singură decizie.

Ce aduci tu cu tine?

Revenind la Chicago Bulls.

Era 1995.

Michael Jordan tocmai se întorsese după prima lui retragere din baschet.

Echipa venea după mai multe pierderi și, după cum spune Phil Jackson, problema nu era doar că pierdeau. Problema era că deveniseră confortabili cu mediocritatea.

”They were so comfortable being a Top 500 team.”

Și apoi Michael Jordan s-a întors. He realised that retirement is boring and he wanted back in the game, his words.

Phil descrie cum, în momentul în care Jordan a intrat la primul antrenament, atmosfera s-a schimbat aproape instantaneu. Ceva s-a schimbat în jucători. În așteptările lor. În standardele lor.

I had goosebumps listening to that part.

Este important de spus că nu au câștigat campionatul în acel an. De fapt, Michael a avut și meciuri foarte slabe după revenire, dar au pus bazele pentru ceea ce urma.

Trei campionate consecutive. Acesta a fost standardul nou pe care l-a adus cu el.

Cred că asta a fost lecția care a rămas cel mai mult cu mine. În timp ce ascultam partea respectivă, m-am întrebat: Can I be like Michael Jordan? (and I am not referring to basketball).

Nu doar ce faci contează.

Contează și ce aduci cu tine într-o încăpere.

Can I be the next MJ?

Michael Jordan nu a schimbat echipa în prima zi. Și pentru că viața nu e un film, nu au câștigat campionatul imediat după întoarcerea lui. Dar a schimbat atmosfera, standardele.

M-am întrebat din nou ce aduc eu într-o încăpere.

Când intru într-o conversație, într-o echipă, într-un grup de prieteni, las lucrurile mai bune sau mai grele?

Aduc pace sau agitație?

Curaj sau cinism?

Speranță sau critică?

Cred că, într-un final, acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le purtăm cu noi: nu talentul, nu poziția noastră, nu realizările, ci impactul pe care îl avem asupra oamenilor din jur.

Așa că sunt curioasă:

Ce te inspiră în perioada aceasta?

Și în ce locuri ai putea fi tu „Michael Jordan” — nu prin abilități extraordinare, ci prin felul în care schimbi atmosfera atunci când intri într-o încăpere?

Pentru că uneori exact asta face diferența: ceea ce porți cu tine.