Chris
Crayton este orăşelul potrivit pentru a întemeia o familie. Case simetrice, peluze tăiate la milimetru şi garduri albe. Vecini cu inimă mare, toți gata să îți dea cana de zahăr de care ai nevoie şi zâmbete la tot pasul. Clişee de genul ăsta. Închid ochii şi inspir adânc.
Dacă e să mă las dus de val, mai că mă văd stabilit aici într-o zi. Mă văd cu o soție, doi prunci, un leagăn pe terasa din spatele casei. O maşină de familie, cu suficient spațiu de depozitare, şi un labrador.
Neapărat un câine. Viața ar fi plictisitoare fără un câine.
Îmi masez, absent, ceafa. Din fața casei, continui să privesc în jur. Câțiva copii se joacă cu mingea în josul străzii; o vecină îşi udă florile. Un tată îşi învață fiul să dea la coş.
Da, n-ar strica să am și un coș de baschet.
Maşina care se opreşte în fața garajului mă trezeşte din visare. Tipul – pardon, tatăl meu – coboară din maşină. El este motivul pentru care nu voi intra niciodată în tiparul unei suburbii din filmele americane. Imaginile din mintea mea se destramă ca un fum şi mă lasă cu un gust amar. Cel mai probabil doar câinele va deveni realitate. El va fi al meu. Restul – nu sunt decât dorințe amestecate cu amintiri întunecate pe care încerc mereu să le uit, fără a avea însă succes.
Îmi scot cheile din buzunar şi mă îndrept către motocicleta parcată în fața casei.
,,Am luat mâncare, preferata ta!”, spune el, cu o tentativă de entuziasm, în timp ce intră pe poartă.
Am o mâncare preferată?! Yeah, când am avut cinci ani.
Mă urc pe motocicletă, pregătit să îmi pun casca pe cap. Mă întorc către el şi îi spun pe un ton cât se poate de neutru: ,,Nu mi-e foame.”
Se vede că mai vrea să zică ceva, însă ştie că nu are cu cine, aşa că se opreşte. Ne uităm unul la altul.
Recunosc în ochii lui ceea ce văd ori de câte ori mă privesc în oglindă – resemnare. O simt de o viață.
Se dă la o parte din calea mea, iar eu pornesc motocicleta şi plec fără să privesc înapoi. Când ajung în capătul străzii, ceasul meu „deştept” vibrează. Am primit un mesaj:
,,S-a eliberat un loc. Te bagi?” Tastez din mers un ,,Da!” şi accelerez. Dintr-odată, mă simt mai plin de viață ca niciodată. Trăiesc pentru serile de vineri.