După mai puțin de cincisprezece minute, eram deja în mașina lui, un Audi SUV, în drum spre țara-mic-dejunului.
Audi? Nu era chiar cea mai scumpă mașină, dar nu era nici cea mai ieftină. Tipul părea a fi mai în vârstă decât mine, dar nu cu mult. Mai mult ca sigur că mașina, hainele de firmă – yeah, i-am observat blugii de designer, erau din banii părinților. Eram o ciudată și jumătate. Cine observă așa ceva? Egal, chiar nu mă interesa cine era el. În plus, chiar nu era greu să îți dai seama – cum ziceam, mașina, look-ul lui, hello Ahile, că tot citea Iliada… deja și vedeam șirul de fete după el.
Eram pe autostradă de câteva minute, nimeni nu vorbea, iar el nici nu părea că vrea să zică ceva. Nine Lashes se auzea în fundal, Alex era cu ochii la drum, iar eu, neobosindu-mă să îmi deschid gura, număram stâlpii de pe drum. Dacă toți din Crayton aveau să fie ca și el, aceste trei luni aveau să fie destul de lungi.
După câteva minute bune, tăcerea a devenit stânjenitoare, dar se pare că doar pentru mine. El era în continuare cu ochii la drum, bătând ritmul cu degetele pe volan. Acum se auzea ,,The Void’’, tot de la Nine Lashes. Știam piesa, o aveam pe iPod. Ca să vezi, muzica pe care o asculta se potrivea perfect cu imaginea lui. Nici nu mă așteptam să asculte alt gen de muzică.
OK, Aisha, poți să te oprești din a-ți mai da cu părerea.
,,Nine Lashes?”, întreb, neștiind ce să spun altceva. Dacă voia, puteam să îi spun câți stâlpi am numărat – 36, dar să zicem că nu voiam să par o ciudată.
Timp de câteva secunde, a privit absent pe geam.
,,Ascult de mult muzica lor, au un mesaj bun. Imediat ajungem. Cred că ți-e foame, mie unul sigur îmi e – știi tu, trei ore”, spune.
Buuun, nu o să uite prea curând asta, sper doar ca Nana să nu îmi reproșeze că l-am făcut să aștepte. În apărarea mea, nici nu știam că mă așteaptă cineva.
Am vrut să îi zic ceva colorat legat de aceste trei ore, dar, în schimb, am scos doar un ,,Da, mi-e foame” liniștit.
,,Perfect, pentru că, acolo unde mergem, specialitatea casei este un fel de clătite americane cu șuncă, ochiuri și sirop de arțar. Totul arată ca un tort palid peste care curge oul combinat cu sirop de arțar”, îmi spune foarte entuziasmat.
Pff, băieții și mâncarea!
,,OK, sună… interesant”, răspund, strâmbând din nas. ,,Ochiuri cu clătite – să fie oare o combinație bună?”
,,Și sirop de arțar”, adaugă el râzând, un sunet atât de plin, încât l-am simțit până în inimă.
L-am privit nedumerită. Cine era tipul ăsta? Mi-am petrecut mai bine de patru ani din viață aici și deși am senzația că l-am mai văzut undeva, nu îmi amintesc să îl fi întâlnit până aseară.
Poate l-am văzut la școală la Nana sau prin oraș. Crayton nu era foarte mare. Era genul de loc unde toată lumea cunoaște
pe toată lumea.
,,A, da, sirop de arțar, cum să uit”, am răspuns.
Cam asta a fost toată discuția noastră. El a reînceput să bată ritmul pe volan, iar eu să număr stâlpi.
Localul era în afara orașului. Nu era departe, dar, din cauza liniștii stânjenitoare din mașină, mi s-a părut că durează o veșnicie să ajungem. El nu părea să aibă vreo problemă, ca și cum este normal să nu vorbești cu cei de lângă tine. Nana m-a băgat în situația asta – o să am o discuție foarte serioasă cu ea, cu prima ocazie.
Am coborât din mașină. Aproape de șoseaua principală către orașul vecin, într-o zonă pustie ca un mini-deșert, era un singur local. În afară de un semn impunător pe care era scris cu litere mari și colorate ,,All Day” – pentru că, mda, aici mențin în meniu preparatele specifice mesei de dimineață pe tot parcursul zilei – nu părea cine știe ce. Arăta ca un McDonald’s. Parcă era fratele lui geamăn, totul era la fel, inclusiv scaunele roșii.
,,Unde vrei să stai?”, îl aud pe Alex întrebând în spatele meu. Sincer, îmi era indiferent – foamea mea atingea cote alarmante.
Pierdută în mintea mea, cred că nu i-am răspuns destul de repede, pentru că îmi atinge ușor cotul și mă conduce spre o masă pentru două persoane, aflată în fața celui mai mare geam.
,,Știi, în caz că te-ai plictisit de numărat stâlpi, poți să treci la numărat mașini”, îmi șoptește ușor în ureche.
Poftim? Cum? Doar nu era ca și cum am numărat cu voce tare. Îmi dau ochii peste cap. Cu siguranță, culoarea obrajilor mei rivaliza cu nuanța de roșu intens a tricoului meu. Hotărâtă să nu îi răspund, ridic curioasă o sprânceană, îmi adâncesc mâinile în buzunarele pantalonilor scurți și mă îndrept împreună cu el către masă.
Se așază și mă privește. Deja mă pregăteam ca lucrurile să se desfășoare ca pe drum. Dacă nu avea chef să vorbească, foarte bine, nici eu nu îmi voi deschide gura. Încăpățânarea mea nu avea limite, deci, dacă nu voiam să vorbesc, puteam să nu vorbesc.
Mi-am încrucișat brațele și m-am foit în scaun. Eram sigură că fața mea exprima exact ceea ce îmi trecea prin minte. Nu voiam să fiu aici, cel puțin nu cu el și din câte îmi dădeam seama, nici el nu prea avea chef să fie în prezența mea. Sunt curioasă cum l-a convins Nana să facă pe dădaca atâtea ore. Oare era un student de-al ei și avea nevoie de puncte în plus? Aiurea… Acum aveam două opțiuni. Să mă comport ca o persoană matură și să încerc să fac conversație sau să mă comport ca și cum aș avea cinci ani.
A doua variantă a fost cea câștigătoare. Numărătoarea avea să continue, dar, de unde stăteam noi, nu vedeam pe geam decât trei stâlpi – maxim patru, dacă mă dădeam puțin mai la stânga.
Până unde am ajuns? 67? Nu mai țineam minte numărul lor… Stâlpi… Îmi venea să râd.
,,La ce te gândești?”, mă întreabă. ,,Poftim?”
,,Zâmbești; la ce te gândești?”, repetă, cu capul îngropat în meniu, de parcă nu știa deja ce voia.
Ăăă… că nu vreau să fiu aici? Talentul tău în materie de comunicare mă face să număr stâlpi? Nu puteam să fiu chiar așa de sinceră. Încă nu am reușit să îmi dau seama ce rol avea el în viața mătușii mele. Stai! Mi-am dat seama dintr-odată – problema nu era el! Problema eram eu, de fapt eu eram cea care îl plictisea. Super, Aisha, pe lângă celelalte trăsături de caracter, poți să adaugi și plictisitoare. De fapt, nu! Nu o să iau asta asupra mea – el este problema! Și cu asta mi-am încheiat dezbaterea mentală.
Studiez preocupată meniul și răspund: ,,La nimic”. ,,Bună, Alex”, spune o chelneriță.
S-a oprit la masa noastră cu un carnețel roșu în mână, gata să ne ia comanda.
,,Bună!”, îi răspunde el, privind-o ca și cum o cunoștea. După schimbul de priviri dintre ei, sigur se cunoșteau.
,,Ca de obicei?” Mda, se cunoșteau.
,,Cred că da”, zice el, ștergându-și palmele de blugi ,,și o cola, te rog”.
După ce se uită câteva momente la el ca și cum l-ar lua acasă, se întoarce către mine, fără să mă întrebe ce vreau. Confuză dacă să zic sau nu ce vreau, mă bâlbâi: ,,Ăăăă… waffle canadiene cu multă scorțișoară”.
Se mai uită încă o dată la Alex, care privea pe geam, apoi scrie ceva pe carnetul pe care îl ținea în mână.
,,Mulțumim!”, îi spun eu, cât se poate de drăguț.
Îmi zâmbește sec și pleacă.
Nu voiam să fiu drăguță în mod intenționat, dar am văzut odată într-un film că nu e bine să îți superi chelnerul. Îmi vreau mâncarea neatinsă, thank you very much.
,,Și ce vrei să faci vara asta?”, mă întreabă cu ochii în telefon, butonând ceva grăbit. Wow, vorbește!
,,Nu știu, am teme de vară”. Urma să intru în ultimul an de liceu și deși mi-am luat toate examenele finale, aveam mult de recuperat. Nu știam încă dacă voiam să merg sau nu la facultate, dar un lucru era clar: notele mele trebuiau îmbunătățite.
,,Aham” zice el, cu ochii tot în telefon.
,,Îmi cer scuze, dar se pare că trebuie să ne grăbim puțin, mi- am dat seama că trebuie să ajung undeva și nu o să avem timp decât să mâncăm rapid și apoi te las acasă”.
Mi-am ridicat ochii din meniu și am zâmbit. Sec, dar am zâmbit. În primul rând, nici nu voiam să fiu cu el aici, știam de la început că nu va fi o idee bună și în al doilea rând, puteam să ajung și singură acasă. Puteam, nu?
Pe un ton exagerat de politicos, îi răspund, făcând bucățele șervețelul din fața mea: ,,Nu trebuie să mă duci acasă, pot să ajung și singură și îmi cer iertare pentru că ți-am încurcat planurile”.
Nu știam ce să fac cu mâinile. Săracul șervețel, nu făcuse niciun rău nimănui.
,,Dar vreau să te duc acasă”, răspunde el foarte relaxat, întinzându-și picioarele sub masă.
Mă uit direct în ochii lui și pe când să îi spun ceva pentru care mama m-ar trimite la colț, trebuie să tac, pentru că ne este adusă mâncarea. Ne uităm amândoi la chelnerița de mai devreme, care ne aduce mâncarea zâmbind – către Alex, nu către mine. Așază farfuriile pe masă și pleacă.
,,Cum ziceam, ne grăbim”, zice Alex, gustând deja din combinația lui ciudată de pancakes cu șuncă, ochiuri și sirop de arțar care, spre surprinderea mea, nu arăta deloc rău. Dar… cum ziceam… șuncă și sirop de arțar? Yikes.
,,Aisha! Așa te cheamă, nu? Asta e partea în care mănânci, pentru că…”
,,Da, da, trebuie să plecăm, m-am prins”. Ce neserios! Nana la fel, deci nici să nu încep.
,,Crayton nu e foarte mare, sunt convinsă că pot găsi ceva cu ce să ajung acasă”.
Pe un ton calm, dar, în același timp, cât de poate de serios, răspunde:
,,Suntem afară din oraș, nu cunoști pe nimeni; cum ziceam, te duc eu acasă”.
Mă uit la el și nu mai spun nimic. Încep să mănânc, dar nu oricum, ci cât pot eu de încet. Mai beau niște apă, pentru că între timp cineva ne-a adus apă, mai iau din porția mea de waffles, iar mai beau apă și iar mănânc. Încet, cât pot eu de încet.
Copilărește, știu, dar parcă eram cu Mateo care niciodată nu avea răbdare să mă aștepte. Cum el conducea deja de câțiva ani, părinții îl obligau să mă ducă peste tot. De fapt să ne ducă peste tot, pe mine și pe Rebeca, dar cu ea era diferit. Ei aveau o
altfel de relație, una în care, de cele mai multe ori, mă simțeam ca o intrusă. Ei au crescut împreună, pe când eu ba eram, ba nu eram cu ei. Să spunem doar că eu am fost surpriza familiei mele, una cât se poate de neplanificată.
,,Aisha, chiar trebuie să plecăm”, spune el deja… îngrijorat? Unde se grăbea chiar așa?
,,Știu, imediat termin. Dacă mă grăbesc, o să încep să sughit și o să fac o grămadă de zgomot și nu o să îți placă nici ție și nici mie”.
Nu îmi venea să cred că mă comport așa. Eu nu eram așa. Dar nu știu, avea ceva ce mă irita sau nu știu, ideea e că nu eram bine eu cu mine și atunci asta se reflecta asupra celor din jurul meu și bla, bla, bla, chestii psihologice.
Fără să se uite la mine, se ridică de la masă și se întoarce după câteva minute, punându-și portofelul în buzunarul din spate.
,,Perfect, ai terminat. Plecăm! Acum!”
,,Trebuie să plătesc”, îi spun, ridicându-mă. Dau să îmi iau geanta și dintr-odată îmi dau seama că nu am nimic la mine, nici geantă, nici telefon, nici portofel, nici nimic. Cum să plec așa? Yupii, bine că mi-am luat ochelarii de vedere și nici măcar nu aveam nevoie de ei, vedeam bine la distanță.
Portofelul ar fi ajutat, Aisha!!
,,E OK, m-am ocupat deja de asta”. Mă prinde de cot și mă conduce grăbit către ușă, salutându-i din mers pe cei de la tejghea.
Ajungem la mașină. Alex intră rapid, își pune centura și se așteaptă ca și eu să fac același lucru. Eram gata să deschid portiera, când aud că mă strigă cineva.
,,Perfect”, rostește Alex printre dinți, în timp ce își desface centura, ,,e tot ce aveam nevoie”. Iese glonț din mașină și se așază în fața mea, blocându-mi vederea.
,,Tu nu ar trebui să fii, nu știu, la școală?”, aud un ton tăios din partea lui Alex, îndreptat către acel cineva pe care nu am apucat încă să îl văd.
,,Tu nu ar trebui să te joci de-a biserica cu noii tăi prieteni?”, întreabă o voce joasă, pe un ton la fel de tăios ca al lui Alex.
Stai puțin, recunosc vocea asta sau cel puțin cred că o recunosc. Ies de după Alex.
,,Chris?”, întreb eu, surprinsă.
Păr blond, ochi albaștri, tatuajul negru pe gât. El era. Avea umerii puțin mai lați și era mult mai înalt decât îmi aminteam, dar el era. Nu prea aveai cum să uiți acel zâmbet.
Cât am stat aici, nu m-am dus deloc la școală, am studiat acasă cu mătușa mea, dar, de câteva ori pe lună, Nana mă lua cu ea la școală. ,,Să mai stai și tu cu copiii”, spunea ea, doar că, atunci când faci școala acasă, ești mai retras și nu îți faci prieteni noi chiar atât de ușor. Chris era printre puținii care vorbeau cu mine – bineee, mai era David, dar el era vărul meu, n-avea de ales.
Prima mea amintire cu Chris? Cică stăteam pe leagănul lui preferat, așa că m-a tras de păr, iar eu l-am ciupit de mână atât de tare, încât i-au dat lacrimile. Amândoi am ajuns în biroul mătușii mele, iar de atunci, ori de câte ori mergeam la școală, el stătea cu mine. Ne-am împrietenit, el fiind cel care mi-a făcut cunoștință cu Nina și Alice, prietenele mele cele mai bune. Înainte de a începe clasa a noua, m-am mutat acasă la părinții mei și nu am mai ținut deloc legătura cu el. Nu l-am mai văzut de trei ani. De trei ani, până acum.
,,Am auzit că te-ai întors, dar trebuia să văd ca să mă conving”, îmi spune, dându-se jos de pe motocicletă. Își scoate căștile din urechi, vine la mine și mă îmbrățișează rapid. Simt cum aerul cald de vară îmi suflă o șuviță rebelă peste față.
Mă uit la el, la ce era în jurul lui. Motocicletă neagră, gașca de prieteni în spate, din căștile sale se auzea muzică rock. Și mai zic băieții că fetele sunt previzibile.
Încă de mic, nu părea genul care să îi urmeze pe ceilalți, de aceea el era singurul care se juca cu mine când toți ceilalți copii mă ignorau. Întotdeauna a avut o personalitate puternică. Niciodată nu i-a păsat ce cred alții despre el.
,,Ash, oamenii nu mai sunt la modă, de asta nu îmi plac. Roboți – într-o zi o să fiu înconjurat de roboți”, obișnuia să spună. Pe atunci aveam amândoi șapte ani.
Cred că și-a mai schimbat părerea între timp, din moment ce avea oameni lângă el… el, căruia nu îi plăceau oamenii. E interesant cum, în adolescență, ajungem să fim o extensie a copilăriei noastre – trăsăturile noastre ajung să se accentueze odată cu trecerea timpului. Cum spuneam, el nu urma pe nimeni nici atunci și dacă mă uitam la băieții din spatele lui, nici acum. El era cel urmat de ceilalți.
Râd și arăt cu degetul către căștile lui.
,,Breaking Benjamin. Tot acolo ai rămas?”
,,Ce pot să spun? Nu toți ne schimbăm peste noapte”, zice el, cu ochii la Alex.
M-am bucurat mult să îl văd după atât de mult timp, dar simțeam cum, în spatele meu, Alex devenea tot mai încordat și am știut că e cazul să scurtăm discuția.
,,Mă bucur că te-am văzut, Chris”, spun eu de la distanță, ,,ne mai vedem”.
Îmi trage cu ochiul și spune: ,,Sigur ne mai vedem.”
Mă mai uit încă o dată la el și urc în mașină, în timp ce Alex stă încă nemișcat, fixându-i pentru câteva secunde cu privirea pe Chris și pe prietenii lui. Nu aud să mai zică ceva unul către altul, dar după toată scena de mai devreme, e cât se poate de evident că ei doi se cunosc.
Alex urcă în mașină, pornește motorul și plecăm. Cu o mână pe volan și cu piciorul pe accelerație, schimbă viteză după viteză.
Niciunul nu scoatem niciun cuvânt și după cât de repede se schimbă peisajele de pe marginea drumului, îmi dau seama că viteza noastră a trecut de mult de limita legală. Mă adâncesc mai mult în scaunul meu și îmi pun mâinile pe centură – nu știu de ce, doar să mă asigur că am centura pusă.
Mergem cât mergem așa în tăcere, fără muzică și la un moment dat, se întoarce către mine și cu un ton cât se poate de parental, îmi spune: ,,Data viitoare când îl vezi pe Chris, te întorci și o iei în direcția opusă, ai înțeles?”
Vreau să scot un ,,Poftiimm?”, dar pe când să îmi deschid gura, pornește nervos muzica, își mută privirea de la mine la drum, nemaiașteptând un răspuns din partea mea.
Nu știu de ce, dar am un sentiment că viteza noastră nu se datorează atât de mult faptului că întârzia nu știu unde, ci are mai mult legătură cu Chris și cu schimbul de cuvinte dintre ei. Încerc să îmi dau seama la ce se gândește, dar nu pot să citesc pe fața lui decât… îngrijorare? Mă uit încă o dată la el, apoi aleg să mă uit pe geam. Am rămas așa tot restul drumului.