M-am trezit a doua zi la ora… 12??
Wow, cred că am fost mai obosită decât am crezut. M-am ridicat grăbită din pat, dar, când să ies din cameră, dau de un alt bilet sub ușă. Cred că trebuie să îi amintesc mătușii mele că trăim în era tehnologiei. Poate să renunțe la bilete și să treacă la… nu știu? Mesaje pe telefon?
,,Am plecat la școală. Alex te așteaptă jos. Vei merge cu el să mănânci. Dacă ai nevoie de ceva, te va ajuta el. Nu uita că vreau să te văd înainte de ieșirea ta cu fetele în oraș. Te iubesc”.
Am lăsat să îmi scape un oftat și am mototolit biletul. Încă nu știam dacă să ies sau nu cu fetele. Adică știam. Eram sigură că nu voiam să văd pe nimeni, doar că nu i-am zis și mătușii mele acest lucru și pe deasupra, mai era și acest… Alex sau cum îl chema, care se pare că mă aștepta. Nu voiam să îl văd. Nu voiam să văd pe nimeni, cu atât mai puțin pe un băiat pe care nu îl cunoșteam.
Nana avea destul de multă încredere în el, din moment ce i-a încredințat slujba de dădacă, doar că nu știu de ce s-a gândit să mă lase cu el. Nu mai aveam de mult doisprezece ani și în plus, dacă voiam să îmi cumpăr tampoane? Serios!!! Puteam să mă descurc și singură. Nu era ca și cum Crayton era al doilea New York. Nu știam ce rol avea el în acest peisaj, dar un lucru era clar – NU AVEAM NEVOIE DE DĂDACĂ.
M-am spălat rapid pe dinți și pe față. De obicei, după ce îmi spălam fața, o acopeream cu ceva culori. Nimeni, în afară de familia mea, nu mă vedea fără machiaj, dar acum chiar nu era cazul. M-am uitat rapid în oglindă, părul meu crețo-ondulat îmi cădea OK peste umeri. Nu mă pieptănam aproape niciodată, dar tot timpul îmi stătea bine. Măcar părul, am râs în sinea mea.
Cu toate că eram mulțumită de podoaba mea capilară, heterocromia îmi era mult mai evidentă decât de obicei; precis din cauza oboselii. Mă enerva, mai ales că era ceva de care nu puteam scăpa niciodată.
Pantalonii îmi erau mai scurți decât ar fi trebuit, dar nu îmi păsa, oricum erau acoperiți de tricoul lung în care am dormit.
Mi-am luat rapid ochelarii de vedere ca să îmi ascund ochii și am coborât în grabă, hotărâtă să îi spun acestui Alex să plece, că mă descurc eu. Nu conduceam, dar puteam să ajung în oraș și fără el. Casa mătușii mele era într-un cartier liniștit aflat chiar la periferia orașului, dar oricum nu putea să fie greu de ajuns în centru.
În casă nu se auzeau decât pașii mei grăbiți pe scări. Jos nu era nimeni, dar ușa de la intrare era deschisă. Am știut imediat că nu poate fi decât pe terasă. Casa avea o terasă acoperită, vopsită în alb, care se potrivea perfect în peisaj și sunt aproape sigură că aseară am văzut un leagăn alb acolo.
Înainte să ies, mi-am verificat încă o dată pantalonii super scurți în oglinda din hol. Știi ceva, Alex?… Nici că îmi pasă!
Aveam eu destule probleme, dar, legat de fizicul meu, în afară de ochii ciudați, eram destul de mulțumită de cum arăt. Știu, modesta de mine!!!
Am ajuns la ușă și m-am oprit în prag. L-am recunoscut pe șoferul-misterios/prieten-cu-Nana/dădacă-fără-voia-mea/ Alex, deși, când am făcut cunoștință, aseară, fusesem obosită. De fapt, ciudat – îmi părea cunoscut de undeva, cu toate că știam că nu l-am mai văzut niciodată. Cu siguranță mi-aș fi amintit.
În ceea ce privește băieții, eu am o părere foarte nașpa – de fapt, ,,nașpa” nu descrie nici măcar pe sfert ceea ce cred. Din punctul meu de vedere, toți sunt la fel – vor să pară într-un fel care nu prea seamănă cu realitatea.
De obicei, oricât de nesigură mă simțeam înăuntrul meu, reușeam să păstrez aparențele. Întotdeauna păream stăpână pe situație. De data aceasta, însă… eram sigură că, dacă îmi deschid gura, tot teatrul meu avea să fie transparent ca bluzele colegei mele de bancă.
Acest Alex stătea în leagăn, cu un picior jos și cu celălalt ridicat la piept, cu un cot sprijinit pe el. Blugii și tricoul aveau aceeași culoare ca părul lui, negri, bineînțeles că avea ochelari de soare, iar în mână ținea o carte.
Citea! Perfect! Citea.
Nu că mă așteptam să numere firele de iarbă, dar să citească? Putea să joace și el Candy Crush sau ceva. După cum ziceam, trăim totuși în secolul tehnologiei! Cred că, în afară de Mateo, fratele meu, nu am văzut niciodată un băiat cu o carte în mână. Bineee, școala nu se pune, acolo trebuie să stai cu cărți în mână.
El era înconjurat de aura lui calmă. Eu eram tot mai agitată, cu fiecare secundă care abia trecea.
,,Hector sau Ahile?”, întreb hotărâtă, surprinsă de vocea mea puțin răgușită.
Așa suna vocea mea când mă trezeam. Era atât de răgușită încât, la un moment dat, părinții mei m-au pus să le promit că nu m-am apucat de fumat. Faza e: eu înțeleg că ei n-aveau niciun strop de încredere în mine, dar cum să fac una ca asta? Să plătesc pentru ceva care să mă omoare încet și sigur? În niciun caz. Poate nu eram Rebeca, dar aveam mai multă minte decât lăsam să se vadă. Cel puțin așa voiam să cred.
,,Hector era mult mai nobil decât Ahile și el sigur nu dormea până la ora unu”, îmi răspunde ironic și puțin tăios, fără să își ridice ochii din carte.
Blocată pentru câteva momente, îi răspund pe același ton: ,,Doi-spre-ze-ce și ze-ce și dacă vrei să știi, cam totul se învârte în jurul lui Ahile – puternic, isteț, bla, bla, bărbații voiau să fie ca el, femeile voiau să fie cu el. Știi tu, Brad Pitt-ul antichității”. OK, nu era chiar așa, îmi plăcea istoria și pe deasupra, am citit și eu la rândul meu Iliada de vreo câteva ori și preferatul meu era tot Hector, dar acestea sunt doar detalii.
,,Interesantă prezentare, dar rămân la Hector”, îmi răspunde… plictisit?
,,Te aștept de la ora zece! Să zicem că Iliada mi se părea potrivită pentru a umple aceste trei ore”.
Bun, se vedea că nici el nu voia să fie aici, așa că atunci de ce era?
,,Puteai să pleci. Nu am nevoie de o dădacă!”, îi zic tăios, mă învârt pe un picior și intru înapoi în casă.
Nu mai aveam ce să vorbesc cu el, din partea mea putea să plece. 24
Totuși, trei ore? Stătea destul de bine la capitolul răbdare. Mateo, fratele meu, ar fi pornit de mult Papa Roach și mi-ar fi pus boxa sub cap. El n-ar fi așteptat nici zece minute, cu atât mai mult trei ore.
Eram deja la prima treaptă a scărilor, când Alex, cu ochelarii de soare pe ochi și cu cartea în mână, dă buzna în casă și se oprește la câțiva pași de mine. Își pune o mână pe balustradă, spunând solemn, cu o urmă de amuzament în glas: ,,Te aștept de trei ore, ție ți-e foame, mie mi-e foame, așa că hai să plecăm odată. Nu e niciun stres că te-am așteptat, am vrut de mult să recitesc Iliada, așa că îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să nu rămân în urmă cu cititul”.
Ca să nu râd de răspunsul lui elaborat, mă fac că tușesc, dar nu îmi iese decât un râs înecat. E totuși de treabă tipul – cel puțin așa părea.
Pune cartea deoparte și spune: ,,Știu un loc unde se mențin preparatele specifice mesei de dimineață în meniu pe toată durata zilei, chiar și la ora cinei, dacă vrei”. Ridic curioasă din sprânceană. Îmi surâdea ideea de a mânca la cină ceea ce aș mânca în mod obișnuit la micul dejun.
Zâmbește sigur pe el, conștient de faptul că mi-a captat atenția, apoi se îndreaptă către canapea și se așază ca și cum ar fi putut să aștepte după mine toată ziua.
,,Plecăm peste zece minute”, îi răspund, urcând grăbită în camera mea.