Binecuvântați sunt cei nevăzuți…
Anul acesta se împlinesc 10 ani de când am început să lucrez la primul meu roman. Nu cred că voi uita vreodată ce ascultam atunci când am scris primele cuvinte din povestea Aishei sau locul în care mă aflam fizic.
Pășeam spre o lume necunoscută, alimentată de propria mea imaginație și de călăuzirea Duhului Sfânt – o Narnie a mea, spre o lume nouă, de acolo, din sufrageria casei în care am crescut.
În anii care au urmat, Crayton avea să fie orășelul în care evadam ori de câte ori aveam nevoie de o pauză de la realitate. Și, Doamne, multe au fost acele pauze.
La început, drumul meu nu a fost cel al scrisului, ci într-o trupă de închinare, unde am învățat principiul supunerii, al predării înaintea Creatorului. Când am făcut tranziția către scris, în forma tradițională, inevitabil focul închinării din inima mea s-a mutat și aici. Nu doar focul, ci și abordarea.
Mă rog ca ele, cărțile mele, să fie ca niște cântece pe care le poți asculta din nou și din nou.
Deși știam că ceea ce lucram urma să fie o carte publicată, nu m-am gândit niciodată la „însemnătatea” muncii mele. Poate pentru că, în România, nu avem o industrie de publishing în adevăratul sens al cuvântului – sau, chiar dacă există, ea este aproape inexistentă în bula noastră creștină (aici ar fi o discuție separată despre Neos și dorința de a împinge lucrurile spre o excelență ca afară).
Bottom line: nu m-am gândit și nu mă gândesc la mine ca la o „scriitoare”. Totul a început dintr-o dorință sinceră de a mă închina lui Dumnezeu prin scris, să fiu credincioasă în chemarea asta.
Dar… plot twist. Here comes the villan: așteptări, presiune, număr de cărți vândute, social media. „Doar atâția urmăritori ai?” „Ar trebui să fii mult mai vizibilă pe Instagram.” „Știi, dacă ai avea un limbaj mai religios, ai prinde mai bine.” Etc, etc.
Dacă faci ceva în direcția asta – muzică, fotografie artistică, podcasting – știi exact la ce mă refer. Aceleași îndoieli, doar cu alte cuvinte.
Toate acestea, combinate cu anumite probleme personale și cu o abordare haotică a vieții, în care odihna era inexistentă, m-au dus într-un burnout profund. În acel punct, ultimul lucru la care mă gândeam era dorința de a fi creativă în forma aceasta.
Apropo, creativitatea nu este ceva ce pui într-o cutie. De la ce purtăm până la cum așezăm salata într-un sandviș, suntem într-un proces continuu de creație.
Am o carte foarte dragă mie și, luni la rând, am purtat în minte un citat din ea, de obicei însoțit de o durere emoțională. Era dintr-un context de război, în care un personaj eșuează, cel puțin temporar, să aducă ajutoarele necesare, iar altul întreabă:
„Where are our allies, Aelin? Where are our armies?”
Am simțit acele cuvinte ca pe o furtună în interiorul meu. Ca pe o conversație cu mine însămi, în care mă acuzam: Where are the allies? Your results? Rezultatele la care, fără să conștientizez, mă așteptam.
Săptămâni la rând am avut aceste conversații în rugăciune – dar nu cu Dumnezeu. Era mai degrabă un dialog interior: You were such a fool. Tot timpul investit, banii, nopțile nedormite. Where are your results?
Ce era interesant e că nu aveam această conversație cu Dumnezeu, pentru că, în dezamăgirea mea, nu mai aveam nicio așteptare de la El. Era un fel de: God, we’re good. It’s not You, it’s me – chiar nu eram supărată pe Dumnezeu, eram doar… dezamăgită de mine.
În ultimii ani am fost atât de dezamăgită de oameni și situații, încât, ca să mă protejez, am ajuns să nu mai aștept nimic. Și, fără să realizez, am mutat asta și în relația mea cu Dumnezeu – încetând să mă rog pentru lucruri mari, să îndrăznesc să sper. Uitând complet că am un Dumnezeu care L-a dat pe singurul Lui Fiu pentru mine, pentru tine. Let that sink in.
Ca artist, creator, închinător – cum vrei să-i spui – arta mea, arta ta constă în ascultare. În disciplina de a scrie, acolo, între laptopul meu și cuvintele nescrise. Acolo este spațiul meu sacru.
Între tine și chitara ta. Între cele 12 note pe care le aranjezi și rearanjezi până prinzi o frântură de cer. Între Cuvânt și notele predicii tale, înainte să le rostești în fața congregației.
Binecuvântați sunt cei care nu confundă succesul cu chemarea. Care nu își măsoară valoarea în cifre, ci în prezență, în a fi.
Arta crescută în taină va avea, la timpul potrivit, exact greutatea de care are nevoie.
Voi scrie următoarele cuvinte în engleză, pentru că, oricât le-aș traduce, nu au aceeași greutate în română:
If all I am given is the making, then the making will be enough.
„Arta” ta constă în harul de a termina: o piesă, o carte, un episod de podcast.
It’s always the common places that turn out to be holy.
Binecuvântați sunt cei nevăzuți, cei care se întorc iar și iar la arta lor, chiar și atunci când nimeni nu pare să observe.
Uneori, a fi nevăzut doare. Te face să te întrebi dacă ai greșit drumul, dacă ai rămas în urmă, dacă ai eșuat. Din acest loc de sinceritate maximă cu Dumnezeu – și cu mine – am început din nou să scriu, să lucrez la episoade noi de podcast, să simt iar bucuria de a crea.
Cred că totul a fost un sezon în care am învățat că nevăzutul nu este un eșec, ci un loc de formare. Un timp în care vocea se limpezește, intenția se curăță, iar scrisul se așază.
Dumnezeu vede orele acelea lungi, repetarea aceleiași propoziții, aceleași acorduri, îndoiala, lupta cu comparația. Vede și faptul că, în ciuda tuturor, ai ales să continui.
Binecuvântați sunt cei nevăzuți, cei care creează fără public, fără garanții, fără aplauze. Cei care se întorc zi după zi la masa lor de lucru, nu pentru că cineva îi vede, ci pentru că nu pot altfel – e chemarea aceea divină, adâncă în inimă.
Arta nevăzută nu este lipsită de valoare, ci este adesea protejată. Ce iese prea repede la lumină riscă să rămână superficial; ce crește în ascuns prinde rădăcini adânci.
Îmi vin în minte niște versuri:
We saw brilliance, when the world was asleep.
O parte din cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu se întâmplă în tăcere. Între tine și El. Nu în lumina reflectoarelor. Nu în valul succesului.
Dacă și tu te lovești, într-o formă sau alta, de întrebarea: Where are our allies? Our armies? – amintește-i acelei voci că nu ai eșuat. Arta înseamnă ascultare. Credincioșia ta este să termini ce ai început. Rodul este partea lui Dumnezeu.
Binecuvântați sunt cei nevăzuți. Nu pentru că sunt uitați, ci pentru că sunt formați.
Binecuvântați sunt cei nevăzuți. Continuă. Fii credincios. Fii prezent.
Meet that deadline.
Hugs, Ioana