Chris
Mai puțin de treizeci de minute – exact cum am prezis.
Mi-a luat cam zece minute să ajung la adresă. Alte zece minute să am o discuție cu tipul menționat de Aisha. Nu-i ştiam exact numele, dar la şcoală toți îi spun Atlas. Ne învârtim în aceleaşi cercuri, dar nu am schimbat niciodată mai mult de câteva cuvinte. Până acum. Discuția a fost una destul de bună, zic eu. Peste câteva săptămâni, cel puțin, va putea să-şi mişte din nou maxilarul şi tot cam pe atunci, o să i se refacă şi coastele.
Îmi pare rău pentru ce am făcut? Nu. Nimeni nu se atinge de ce e al meu. Există însă o singură problemă. Nu îi ştiu numele, dar ştiu al cui fiu este. Tatăl lui e unul dintre judecătorii din Crayton. Și încă unul destul de important. Dacă până azi nu am crezut că mă aşteaptă un viitor prea strălucit, de acum încolo nici atât. Oricât de multă influență ar avea tatăl meu, nu are cum să mă scoată din asta.
Aşa că iată-mă aici. Secția de poliție din Crayton – biroul tatălui meu. Cum intri în holul principal, a treia uşă pe stânga.
Oftez. De ce număr uși?
„Atlas”, ciudată poreclă. Acasă la el, cât timp am… discutat, gândul îmi sărea, fără să vreau, la personajul grec cu acelaşi nume, care ține întreg pământul pe umerii lui. Nu există nicio asemănare între cei doi.
Tipul din povestea mea nu are minte nici cât un sac cu ovăz, pe când eroul din legendă a condus o adevărată revoluție împotriva zeilor din Olimp. Yup, odată citeam.
Ez a ajuns la scurt timp după mine la casa lui Atlas. Prea târziu – daunele erau deja făcute. Când m-a văzut, mi-a înşirat o grămadă de cuvinte cu băgat şi scos şi apoi, pe un ton cât se poate de calm, a chemat o ambulanță. Tipul a ajuns la spital, iar eu aici, numărând uşi.
Totuşi, de ce număr uşi? Pentru că nu sunt chiar genul care numără oi şi pentru că, de mai bine de o oră, tata, Ez şi Alex fac întrecere: care dintre ei strigă mai tare la mine. La început au strigat toți trei împreună, apoi, când au obosit, au început să strige cu rândul. Îi las să zică ce vor. Aud cuvinte ca şi „neglijent”, „iresponsabil”, „fără control”, „sărit de pe fix” – ăsta e Ez. O dată la câteva minute, repetă un „Tu nu gândeşti!!”.
Nu simt nimic. Parcă tot corpul îmi e amorțit. Am sânge pe mâini. Nu ştiu dacă e al meu sau al lui Atlas. A dat şi el câteva lovituri bune, dar, la final, nu eu am fost cel împrăştiat pe jos.
După Ez, a ajuns Patrick. Mi-a pus cătuşe pe mâini şi m-a adus aici. Nu am mai avut niciodată cătuşe pe mâini. Se vedea că nu voia să facă asta, dar, fără să stau pe gânduri, mi-am întins mâinile către el. Abia atunci mi-a trecut prin minte: Ce am făcut?
Am stat câteva ore într-o celulă, apoi am auzit vocea tatălui meu şi peste câteva minute, m-au adus în biroul lui. Ez l-a sunat de la bun început, dar a fost blocat cu un caz, undeva în afara Craytonului şi nu a mai apucat să ajungă „la locul faptei”.
Mai bine aşa. Puntea dintre mine şi tatăl meu, clar, e de mult timp arsă. Chiar şi aşa, nu ştiu dacă i-aş fi suportat privirea dacă m-ar fi văzut cu cătuşe la mâini. Niciun părinte nu ar trebui să îşi vadă copilul aşa.
O dată cu tatăl meu a ajuns şi Alex. Am aflat apoi că, imediat după ce am plecat de la Aisha, David l-a sunat şi i-a spus să se întoarcă în oraş cât de repede posibil.
,,Trebuie să răspund. E judecătorul Aillard’’, zice tatăl meu, cu ochii în telefon şi iese din birou. Recunosc numele. E judecătorul care s-a ocupat de mine vara trecută. Okay, la cei şaptesprezece ani ai mei cunosc destul de mulți judecători, parcă prea mulţi. Poate chiar am o problemă şi poate e timpul să recunosc lucrul ăsta.
,,Am nevoie de aer”, zice Ez, după care se ridică şi iese şi el.
Mă lasă doar cu Alex, care butonează ceva pe ipad, în colțul opus al camerei.
,,A amenințat-o pe Aisha!”, deschid eu gura, pentru prima dată de când am intrat în biroul ăsta.
,,A amenințat-o pe Aisha!”, repet, crezând că nu m-a auzit prima dată.
Îşi ridică ochii din tabletă. Abia acum observ că are cămaşa şifonată şi cravata pe jumate desfăcută. A fost îmbrăcat la costum. Oare a plecat grăbit de la vreo întâlnire? Nu, nu ar face una ca asta pentru mine. În afara faptului că ne vedem întâmplător, la şcoală sau prin oraş, nu avem nicio tangență unul cu altul.
Cândva eram ca frații, dar asta era înainte să mă arunce la colţ, ca pe păianjenul lui Kafka, din ,,Metamorfoza”. Ce să zic? Sunt un adevărat filozof la ora… Ce oră e? Mă uit la ceasul de pe mână, dar nu mai are baterie de mult timp. Îmi rotesc ochii prin cameră şi dintr-odată rămân fără aer.
Nu pentru că ceasul de pe birou arată aproape miezul nopții. Nu, ci pentru că, lângă ceas, e o poză cu mine. Îmi amintesc ziua aia. Aveam şase ani şi tata m-a dus pentru prima dată la grădina zoologică.
A stat ore întregi cu mine acolo, vorbindu-mi despre fiecare animal în parte, iar apoi, la sfârşitul excursiei, mi-a cumpărat o înghețată mare cât toată fața mea. Era verde. Încă de pe atunci am o adevărată slăbiciune pentru fistic. Moment numai bun de poză. Eu, fără un dinte din față, zâmbind cu gura până la urechi şi ţinând o înghețată uriaşă în mână.
De ce are tatăl meu o poză cu mine? Noi doi nu mai avem niciun fel de relație. Da, dar azi l-ai vrut lângă tine, îmi şopteşte o voce lăuntrică.
Închid ochii câteva momente. Mă uit apoi din nou la poză. Eram fericit, doar că fericirea mea nu a durat mult. Nu voi uita niciodată seara aia. Cum mama a ajuns la spital şi eu am adormit plângând, în brațele Aishei, povestindu-i din nou şi din nou cum am văzut totul. Strigăte şi plânsete şi tata care o împinge pe mama prin peretele de sticlă din mijlocul casei. Și cioburi şi sânge şi mai multe plânsete.