Chris
Fetele stau pe o pătură şi joacă Uno. David e la masă, cu o chitară în mână şi un caiet în față.
,,Să înțeleg că asculți ce prostii scoate Nina pe gură şi scrii hituri?”, îl întreb plictisit pe David, în timp ce mă trântesc pe scaun, lângă el.
Râde uşor şi răspunde: ,,Hmm, nu ştiu ce să zic. Sunt eu bun, dar nici chiar aşa.”
E modest – tipul e un mic geniu muzical. Mă uit peste caietul lui cu notițe.
,,Tema la algebră?”
Tipul cântă în timp ce îşi face tema la algebră! Super! Eu nici măcar nu îmi amintesc dacă am un caiet la materia asta.
,,Ca să ştii, eu nu scot prostii pe gură şi nu e ca şi cum tu…” – văd cum Aisha ridică din sprâncene către ea – ,,şi azi, de exemplu, Chris, chiar mă bucur să te văd!”, încheie Nina pe un ton domol.
Alice se prăpădeşte de râs şi remarcă ceea ce e cât se poate de evident:
,,Bun, deci ca să fii drăguță cu Chris, tot ce e nevoie, e ca Aisha să te amenințe că va trebui să stai cu Dolly în locul ei.”
Dolly e câinele lui Alice. Îl are de vreo… ăăă… de-o veşnicie, cred.
Câinele ăla numai nu moare odată. Țin minte că, în urmă cu câțiva ani, împreună cu David, am pus pariu că Dolly va pleca la cele veşnice când vom ajunge noi la liceu. Am pierdut – iată-ne în ultimul an şi câinele maro e tot aici.
,,Ohh, Nina, ce mult ai decăzut!”, îmi întrerupe Alice gândurile.
Râde şi mai tare. Nina ar vrea să mai adauge ceva, dar, ca să pun paie pe foc, spun:
,,Stai liniştită, Nin’, nu e ca şi cum Dolly ar vrea să stea cu tine. Îl mai ții minte pe Claude?”
,,Ohhh, nuuuu Claude!!!”, izbucnesc în unison Alice şi David, prăpădindu-se de râs.
,,Sunteți imposibili!”, chițăie Nina, în timp ce se ridică de pe pătură, cu pumnii încleştați.
,,Merg să vă aduc limonadă, ca nu cumva să vă uscați’’, ne spune şi se îndreaptă desculță către bucătărie.
,,Ca şi Claude?!”, strigă David după ea. Izbucnim toți în râs.
,,Cine e Claude?!”, întreabă Aisha confuză, în timp ce îşi răsuceşte părul, mutându-l de pe un umăr pe altul.
,,Hamsterul ei’’, începe David să-i povestească, ,,…pe care l-a pus într-o cutie, pe dulap şi a uitat de el’’, încheie Alice.
,,Scuza?! Dacă nu face gălăgie, înseamnă că nu îi e foame’’, adaug eu.
,,Vai! Știu că nu ar trebui să râd, dar toată povestea e cât se poate de amuzantă!!!”, exclamă Ash, în timp ce îşi duce o mână la inimă.
Mai tot timpul mă iau de Nina şi de cele mai multe ori, nu am deloc răbdare cu ea. Deşi, pentru cineva obsedată de cum arată şi de filme cu dans, tipa chiar e cu capul pe umeri. De ce mă comport aşa cu ea? Pentru că pot. Pentru că, dintre toate fetele, ea e cel mai uşor de enervat. Pentru că mă amuză reacțiile ei. Știu, ştiu, am o minte bolnavă şi toate cele.
,,Hey, la problema numărul 4?”, întreabă David în timp ce îşi ia chitara şi caietul şi se mută, cu toate, pe pătură, lângă Alice.
Nu mai aud ce zice, pentru că Aisha vine în locul lui, lângă mine. Și are toată atenția mea.
,,Ah, aveți aşa de multe amintiri în comun! Eu am pierdut atât de multe din cauza mutărilor mele!”, încheie ea cu ochii în pământ.
,,Nu e chiar aşa. Oricum, nu e ca şi cum am rămas prieteni peste ani”, zic eu cu indiferență. Sincer, nu îmi dau seama dacă îmi e cu adevărat indiferent sau doar mă prefac. În general, totul e mult mai uşor când nu îmi pasă de nimic.
Ce-i drept, chiar avem foarte multe amintiri împreună. Am crescut în acelaşi oraş şi până să ajungem la vârsta adolescenței, parcă toți eram lipiți de acelaşi şold. Părul de culoarea nisipului galben şi ochii albaştri, ca şi Alice şi David, îi făceau pe mulți dintre cei care ne vedeau pentru prima dată să creadă că suntem frați.
Nu eram! Nu eram nici măcar rude îndepărtate, dar aveam Acel Ceva care ne unea – cu tot cu Nina şi cu lentilele ei de contact colorate. Ceva ce ei au ales să păstreze, iar eu, nu.
E OK să depănăm amintiri câteva momente. Să fim relaxați, unii în prezența altora. Însă adevărul e că nu mai suntem decât cunoştinţe. Și asta e OK! Creştem, ne schimbăm, ne maturizăm. Începem să avem hobby-uri şi interese diferite şi inevitabil, tribul nostru se schimbă. Nu îmi lipsesc. Sunt convins că nici ei nu îmi duc dorul.
,,Dar acum eşti aici, îți faci propriile amintiri cu ei. Hashtag making memories sau cum ziceți voi, fetele’’, zic şi fac semnul ăla, pe care tot îl văd la fete, pe holurile şcolii.
,,Nu îmi vine să cred că tocmai ai zis «hashtag»!!!”, chicoteşte ea, cu ochii mari.
Fata asta are cea mai interesantă, extraordinară şi toate cele, pereche de ochi, din câte am văzut vreodată. Nu exagerez. Heterocromie – unul e căprui, cât se poate de închis la culoare, iar celălalt e albastru ca gheața. Contrastul dintre cele două culori este pur şi simplu perfect.
,,Deci ziceai ceva de clătite sau ceva de genul?”