Chris
Îmi şterg transpiraţia de pe frunte şi mă întorc către persoana din încăpere. Înalt, umeri lați, plin de tatuaje pe ambele brațe şi cu o privire care zice că, dacă te uiți la el în mod greşit, te poate dezmembra cu mâinile goale.
Ez.
E îmbrăcat aproape la fel ca mine – adidaşi, pantaloni scurți şi un tricou Nike. Singura diferență e că el încă are hanoracul pe el. Din câte citesc pe fața lui, e aici pentru a-şi descărca frustrarea, ca şi mine.
,,Nu’’, spune şi dă din cap, venind mai aproape. ,,Sunt aici. Deocamdată.”
,,Știi, acum că Alex a trecut de partea sfinților, nu prea mai are nevoie de tine’’, îi spun. Iau un prosop de pe bancă, să îmi şterg fruntea.
Inițial, Ez a venit în Crayton trimis de tatăl lui Alex. Un fel de bodyguard personal, în cazul în care urme ale afacerilor lui ar fi ajuns la uşa fiului său. Din câte ştiu eu, nu a fost nevoie de vreo astfel de intervenție. Dar, probleme sau nu, cert e că, între timp, Ez chiar s-a împrietenit cu Alex şi nu a mai plecat de aici.
Râde şi-mi spune:
,,Știi că, sfânt sau nu, Alex îşi poate purta de grijă. Problema eşti tu.”
Nemernicul.
Râd şi eu. Arunc cu prosopul plin de transpirație către el, însă, la cât e de mare, tipul are nişte instincte fenomenale şi se fereşte din fața armei mele improvizate. Îi dau pălmarele de pe jos şi încep să mă antrenez cu el. Timp de câteva minute, niciunul nu scoatem niciun cuvânt şi pentru că se pare că mi-am pierdut abilitatea de a gândi, din nou, abia respir. Nu am mai fost de mult aşa. Pentru că tipul ştie ce face, mă lasă să mai continui câteva momente şi înainte de a mă opri, mă întreabă:
,,Să înțeleg că ai citit mesajele?”
Știe ce e de citit, doar el le-a trimis pe ultimele două. Îi fac semn că nu şi mă arunc din nou către el, cu o lovitură de stânga. Ez se mişcă rapid de pe un picior pe altul şi se fereşte.
Aruncă pălmarele într-un colţ, în semn că ajunge pentru azi, dar cum eu nu ştiu să mă opresc, mă îndrept către sacul de box.
Ez se învârte şi dintr-o mişcare, dă cu piciorul drept în sac şi îl mută din fața mea. În secunda următoare, îl prinde cu mâinile şi se răsteşte la mine:
,,Ajunge!”
Pentru că ştiu că e conştient de motivul pentru care sunt în starea asta, mă opresc. Mă aplec, îmi pun mâinile pe genunchi şi încerc să-mi recapăt respirația.
,,Hey, ce zici de nişte tatuaje?”, îl întreb, când în sfârşit pot vorbi.
Aud că râde şi văd o sticlă de apă rostogolindu-se încet către mine.