Chris
Cobor din ring şi mă îndrept spre colțul în care mi-am lăsat lucrurile. Câțiva prieteni din gaşca mea mă aşteaptă acolo, înghesuindu-se să mă felicite pentru victorie. Cei mai mulți dintre ei însă nu sunt decât fețe de vineri seara.
Nu este nimic în neregulă cu mine. Îmi plac gălăgia, adrenalina, petrecerile şi oamenii care mă ştiu, dar nu mă cunosc.
,,Ai trei mesaje noi. A! Și dădaca ta e din nou aici’’, îmi zice Filip, în timp ce îmi pasează telefonul şi un prosop.
Filip e unul dintre puținii cu care mă ştiu de dincolo de aceste ziduri. Suntem destul de asemănători. Am crescut cam în aceleaşi cercuri şi fără prea multe detalii, să zicem că amândoi suntem nişte adevărate raze de soare.
Știu care-i treaba cu mesajele, dar evit să le citesc. Aşa că îmi pun telefonul în buzunar – pentru moment. Îmi ştiu şi dădaca. Dintre mesaje şi dădacă, trebuie să aleg ceea ce pot controla, aşa că mă îndrept către bar – doar acolo poate fi.
,,Patrick!”, exclam cu un entuziasm fals. Patrick, care până atunci a vorbit cu ceva tipă de la bar, se întoarce către mine. Dă să zică ceva, însă îl tai din prima.
,,Parcă ne-am înțeles că ne-am văzut destul vara asta. Dacă vom continua în ritmul ăsta, voi ajunge să cred că eşti fanul meu numărul unu’’, închei eu zâmbind, dar fără loc de alte interpretări.
Patrick e cu câțiva ani mai mare decât mine şi proaspăt ieşit de pe băncile Academiei de Poliție. La un moment dat, pentru prea bună purtare, am făcut un ,,voluntariat” de câteva luni în serviciul comunității. Patrick a fost ofițerul de serviciu care s-a asigurat că fiecare dosar din secția lor – din 1900 toamna până azi – este înregistrat în baza de date online.
Ce?! Pot să strălucesc în ringul de box şi pot să îmi şi folosesc mintea. Întotdeauna am fost bun la calculatoare – nu la fel de bun ca Alice, dar mă descurc. Alice face parte din gaşca veselă – dar destul de cu capul pe umeri şi deşteaptă foc.
La un moment dat, am fost şi eu cu ei… ca ei. Parte din unitatea profundă care îi leagă. Dar asta a fost în urmă cu câțiva ani. Acum încerc să mă distanțez de toți, cât de mult pot.
,,Chris, Chris. De unde ştii că nu sunt aici pentru muzică?!”
Cu un rânjet pe față, ridică paharul către trupa din colț care, acum că lupta s-a terminat, se bucură de toată atenția celor din club.
,,Pentru că nu eşti!” Fac un pas către el.
,,Poți să îi spui tatălui meu că, dacă vrea să ştie cum sunt, poate să mă întrebe asta în cele zece minute în care stă pe acasă.”
Mă uit lung la el, cât să mă asigur că a înțeles mesajul, apoi iau o sticlă de apă de pe bar şi mă îndrept către sală. Niciodată nu mi-a plăcut de tipul ăsta. E slab. Genul de om care te-ar trăda după nici cinci minute de tortură. În plus, mă enervează că tot timpul caută aprobarea tatălui meu. Sunt sigur că în seara asta se află aici la comanda lui.
De când am început să am un nume în ring, în club, văd tot mai des oameni din secția lui pe aici. OK, nu ştiu sigur dacă are legătură doar cu mine, dar sigur nu vreau ca cineva să asocieze numele noastre. Situația mea e încă într-o zonă gri, datorită vârstei mele, aşa că nu-mi trebuie nimic altceva care să-mi amenințe poziția în aceste meciuri. Patru luni! În patru luni voi împlini optsprezece ani şi atunci nimic nu îmi va putea contesta locul în acel ring.
După o anumită oră, sala de fitness a clubului se închide, dar pentru că aici sunt ca acasă, am acces nelimitat, oricând. Adevărul?! Sunt special şi tot timpul fac ceea ce vreau.
Aud în boxele din perete Burning your world down de la The Word Alive. Încerc să îmi las mintea purtată de sunetul chitarelor electrice. Mă uit în oglindă, în timp ce îmi înfăşor bandă pe mâini. La suprafață par calm, dar, înăuntrul meu, lucrurile stau cu totul altfel.
Tocmai am lăsat lat un tip cât un munte şi nu am un dram de curaj să citesc nişte prostii de mesaje. Laş. Sunt un laş şi jumătate, iar gândul ăsta mă face să vreau să intru din nou în ring.
De obicei, după o victorie ca cea de mai devreme, petrecerea se mută la cineva acasă, dar fix acum, nu am chef de oameni. Am câştigat, ar trebui să mă simt bine, dar am adunat prea multă frustrare în mine şi ca să nu izbucnesc mai târziu, trebuie să mă ocup acum de tot ceea ce simt.
Îmi vine să-mi scot ochii. Serios!!! De când mă gândesc aşa de mult la sentimentele mele? Sunt de-a dreptul ca o fată, nu alta. Ce-i drept, unul dintre mesaje e de la o fată. Restul – e o cu totul altă poveste.
Continui să îmi bandajez mâinile în timp ce ajung într-o cameră mai mică şi mai retrasă. Muzica de dincolo abia se mai aude. Camera e aproape goală – nu are decât un sac de box, montat în mijloc şi o bancă, pe margine, pentru prosoape. Este exact ceea ce am nevoie.
Nu ştiu prea multe despre patronul clubului şi despre cum a ajuns să pună pe roate aşa ceva. Din câte am înțeles de la unul dintre angajați, are mai multe cluburi de genul ăsta, prin toată țara. Apreciez cât de ingenios şi de practic a gândit conceptul.
Totul e proiectat în detaliu – de la insula cu bar din centru, la sala principală cu cele mai noi aparate de forță, la încăperi mai mici, în care te poţi antrena fără a fi deranjat. Ca de exemplu, cea în care mă aflu acum. Îmi place pentru că are oglinzi de jur împrejur şi asta mă ajută să îmi coordonez mai bine mişcările.
Încep şi dau în sacul din fața mea. Și nu oricum – lovesc fără să gândesc, ca şi adversarul meu de mai devreme. În ring nu îmi permit aşa ceva. Acolo totul e calculat. De la cea mai mică lovitură, până la următoarea respirație. Stânga, dreapta, sar de pe un picior pe altul şi din nou stânga, dreapta, fiecare pumn aruncat cu mult mai multă putere decât celălalt.
,,Am auzit că ai câştigat. Mă aşteptam să fi plecat deja’’, îmi întrerupe gândurile o voce joasă.
,,Și eu mă aşteptam ca tu să fi plecat de mult din oraş. Și totuşi eşti aici.”