După ce tipul nou a plecat, am mai stat puțin în curte cu Nana și apoi am urcat direct în cameră. Bagajul meu era deja aici; m-am simțit vinovată pentru că nu l-am adus eu aici. Să nu uit mâine să îi mulțumesc, dacă o să mai apară pe aici.
Am închis ușa după mine, m-am aruncat pe pat și am început să mă gândesc la tot. Am simțit ceva cald pe obraji. Mi-am șters rapid lacrimile, dar oboseala, drumul și tot… așa că m-am oprit din a le mai șterge. Am început să plâng. Să plâng pentru tot ce am trăit în ultimele luni, să plâng pentru familia mea, să plâng pentru mine. Să plâng pentru că după mult, mult timp, nu știu… mă simțeam în siguranță – un sentiment pe care l-am uitat de mult timp.
Nu știam ce voi face în aceste luni sau mai bine zis ce voi face după aceste luni, dar eram acasă și deocamdată acest lucru era suficient.
M-am trezit pe la ora două noaptea, îmbrăcată cu hainele pe care le-am purtat în timpul zilei și cu converșii verzi încă în picioare. Cred că am adormit plângând. Mi-am aprins veioza roz, cu fluturi, de lângă pat și am început să îmi rotesc privirea prin cameră. Nu era mare lucru schimbat de când am fost ultima dată aici, totul părea la fel, cu excepția culorii pereților.
Patul, noptiera de sub geam, un bean bag numai bun să mă arunc pe el în colț, biroul alb. Lucrurile erau așezate exact la fel, inclusiv fluturii fosforescenți pe tavanul de deasupra patului meu. Acum câțiva ani am fost foarte obsedată de fluturi. Voiam să îi am peste tot, pe haine, pe caiete, în cameră – cum ziceam, peste tot.
Camera mea – era camera mea, cu excepția culorii diferite a pereților. Înainte erau de un galben interesant, care mă făcea să mă gândesc la ouă de casă, la multe ouă de casă. Acum erau un mov închis; îmi plăcea. Puncte pentru Nana pentru alegerea culorii.
În timp ce studiam culoarea pereților, mă uitam la diferite fotografii cu mine, făcute când am stat aici. Mă gândeam la câte amintiri aveam în locul acesta. Am observat un bilet sub ușă: ,,M-am gândit că ai nevoie să fii singură. Dacă îți este foame, găsești în cuptor lapte și biscuiți. Cred că încă este gustarea ta preferată. Te iubesc, Aisha mea, fluturii să te înconjoare”.
Am pus biletul pe birou, zâmbind. Aceasta era Nana, niciodată nu forța lucrurile. Pentru mine, ființa asta era perfectă. Era ca și cum cineva îi șoptea de fiecare dată ce să facă sau ce să spună. ,,Fiecare avem metodele noastre, draga mea”, spunea ea.
,,Fluturii” m-au dus cu gândul la cartea ei preferată, de care nu se plictisea niciodată. O biblie mică, cu coperți din piele, pe care erau încrustați niște fluturi. O carte care a existat cu mult înainte de nașterea mea. O carte primită de la mama ei, pentru ca, la rândul ei, Nana să o dea fiicei ei.
Cum Nana nu avea copii, deocamdată biblia era tot la ea. Nu că aș fi citit eu biblia în ultimul timp, dar, în sinea mea, îmi doream ca biblia ei să ajungă la mine. Deoarece Rebeca însă era copilul perfect, mai mult ca sigur că familia avea să voteze pentru ea.
Rebeca era sora mea. Era mai mare decât mine cu un an. Eu 18
aveam șaptesprezece ani, ea avea optsprezece. Păr blond, ochi albaștri, geniu muzical, nelipsită de la biserică, perfectă chiar și fără machiaj, apărătoarea orfanilor, ce mai… fiecare părinte își dorea un copil ca ea. În schimb, eu… să zicem că eu eram altceva.
Am alungat rapid aceste gânduri. În primul rând pentru că nu conta – sau cel puțin așa îmi ziceam. În fine, puțin îmi păsa dacă o să ajungă la Rebeca! N-avea decât să o păstreze. În al doilea rând, pentru că îmi era foame – reformulez, eram lihnită! Nici nu îmi aminteam de când nu mai mâncasem. Bine, dramatizam puțin, am mâncat pe autobuz, dar, cum au trecut multe ore de atunci, aveam tot dreptul să fiu lihnită.
În cea mai mare liniște, am deschis ușa camerei și m-am îndreptat spre bucătărie. Toate luminile erau stinse, mai puțin o lampă mică în sufragerie. Cu lumină sau fără, nu conta, știam locul ăsta pe de rost. Casa nu era mare, era numai potrivită. Sus erau două dormitoare, unul mai mare, unul mai mic, în care dormeam eu și o baie. Tot sus mai era o cameră destul de mare, pe care știam că soțul ei o numise ,,camera de muzică”.
Din câte îmi aminteam din pozele trimise de Nana, cândva acolo fusese un pian mai mic, câteva chitare, tablouri, câteva cărți. Era destul de zen camera. Niciodată nu am cerut detalii, dar, din câte știam, soțul ei fusese un muzician destul de cunoscut în lumea creștină.
Camerele de sus erau unite printr-un hol plin de fotografii cu noi, care ducea jos, unde era sufrageria, un colț plin cu cărți și un birou numai bun de pus pe Pinterest, încă o baie și bucătăria uriașă.
Casa nu era mare, dar era isteț construită. A fost un cadou de la bunicii mei pentru Nana, care, după ce și-a terminat studiile, a început să lucreze ca învățătoare în acest orășel – Crayton. Orașul nu era mare, nu cred să fi avut mai mult de 15.000 de locuitori, însă ea s-a îndrăgostit de acest loc și nu a mai vrut să plece. Dovadă este faptul că, după douăzeci de ani, era tot aici. Crayton era locul potrivit în care să îți crești copiii. Peluze perfecte, gard alb, toți își lăsau ușile deschise pentru că fiecare cunoștea pe fiecare, vecinii erau numai buni pentru a împrumuta de la ei o cană de zahăr.
Am intrat în bucătărie. Aparatura electronică era nouă, dar, în rest, bucătăria arăta exact la fel cum o știam, iar gustarea mea era ascunsă în cuptorul cu microunde. Biscuiții cu lapte erau un fel de secret al nostru. Când nu știam ce să mănânc, acesta era planul de rezervă.
Am mâncat pe fugă, am făcut un duș rapid și cred că, pe la ora trei dimineața, am intrat din nou în pat. Telefonul îmi era mort, dar nu conta, nimic nu mai conta. Am adormit gândindu-mă la fluturi.