Iată că Eu fac toate lucrurile noi…
În sfârșit am ajuns!
Nu cred că am ADHD, dar jur că, în ultima oră, nu am făcut altceva decât să schimb piesă după piesă, fără să trec măcar de intro și să mă întorc de pe-o parte pe alta ca o plăcintă. Vecina de lângă mine nu mi-a zis nimic, dar era vizibil deranjată de toată foiala mea.
Cobor din autobuz și aerul cald de început de iunie mă lovește din plin. Am și uitat cât de mult îmi plăcea aici.
Incontrolabil, îmi vine să îmi arunc mâinile în aer și să strig ,,Casă, dulce casă!”. Ei, nu era chiar casa mea – plus că oricum entuziasmul meu a fost întrerupt de persoana din spatele meu, care se grăbea să salute pe cineva.
Mă uit în jur și nu văd pe nimeni cunoscut. Ciudat! La cum o știu pe Nana, mă așteptam să fie aici cu o oră înainte, dacă nu cu două. Mă dau la o parte – măcar să fac loc celor de lângă mine să își îmbrățișeze cunoscuții.
,,Aisha! Aisha!”, aud cum mă strigă cineva.
Aș recunoaște această voce oriunde.
,,Naaanaaa!”, șoptesc eu, ușurată să o văd în fața ochilor mei.
Simpla pronunție a numelui ei mă face să mă simt mai bine.
OK, nu o cheamă Nana, dar noi toți îi spunem așa. Bucuria întruchipată, cu privirea ca de înger. Îmi amintesc că, în anii în care am stat cu ea, brațele ei calde mă linișteau ori de câte ori visam urât sau mă loveam de ceva. Sau când îmi ardeam limba cu supa ei delicioasă de pui. Iar după ce m-am mutat de aici, ori de câte ori mă certam cu ai mei și o sunam frustrată pentru că nimeni nu mă înțelege, ea întotdeauna reușea să mă facă să zâmbesc.
Nu las să cadă lacrimile care mi se strâng în colțul ochilor și alerg înspre ea. Alerg – da, chiar fug, în adevăratul sens al cuvântului!
,,Whoo hoo, gazelă mică, mă dobori! Știu că arăt de maxim treizeci și cinci de ani, dar nu mai sunt atât de puternică precum eram odată”. Glumeam pe vremuri că femeile ar trebui să rămână undeva la treizeci și cinci de ani și de acolo să nu mai ,,crească” decât în înțelepciune.
,,Treizeci și cinci? Pff, douăzeci și opt, Nana, maxim douăzeci și opt”, o încurajez eu, râzând.
Mă ia de mâini și mă măsoară din cap până în picioare.
,,Draga mea, ce mult ai crescut! Și ce frumoasă te-ai făcut! Da, îmi aduci aminte de mine când eram de vârsta ta. Trebuie neapărat să îți povestesc cum l-am cunoscut pe unchiul tău!”, zice ea, chicotind cu subînțeles.
Pe ,,unchiul meu” nu l-am cunoscut, dar știu sigur că ea nu l-a cunoscut când era de vârsta mea. S-au întâlnit în urmă cu câțiva ani, s-au căsătorit în urmă cu vreo trei ani, iar de un și ceva Nana a rămas văduvă – cancer. Totuși, zâmbetul din ochii ei, spre deosebire de al meu, părea real. Părea fericită.
,,Hmm-hmmm”, aud cum cineva își drege glasul în spatele ei.
,,Ah, draga mea, era să uit că nu am venit singură. El este Alex”, zice ea și se trage într-o parte, ca să facă prezentările.
Omul ăsta avea cea mai frumoasă față pe care am văzut-o vreodată. Păr negru, puțin nearanjat, tricou, blugi negri rupți în genunchi. Ochii… nu știu exact ce culoare aveau. Verzi sau negri? Nu mi-am dat seama. Oricum, tipul ăsta era frumos, frumos ca un actor.
De mult, de foarte mult timp nu mi s-a mai părut că un băiat este frumos și parcă dintr-odată am rămas fără cuvinte. Am zis doar un ,,Salut” jalnic, pe care l-am și gesticulat cu mâna în aer.
,,Aisha”, îmi întrerupe Nana gândurile, ,,sper că ți-e foame. Am pregătit foarte multă mâncare pentru tine, iar mama lui Alice a venit să îți aducă desertul tău preferat: orez cu sirop de cireșe!”, spune ea cu un zâmbet uriaș pe buze.
,,Dă-mi voie să te ajut cu bagajul” și fără să aștepte un răspuns, acest Alex îmi ia bagajul din mână și pleacă de lângă noi.
Ăăăă… mulțumesc?
Mătușa mea mă ia de mână și îmi dau seama că mergem după el. La mașină, presupun.
,,Nana, nu știu dacă pot să mănânc tot, dar promit că voi încerca”, spun eu, încântată.
Urcăm în mașină. De când avea ea un Peugeot SUV din 2010?
Știu că era un Peugeot – acel logo inconfundabil, adică helooo – leul! Și știu că era din 2010, pentru că ai mei căutau de câteva luni o mașină potrivită pentru familia noastră și modelul acesta era pe lista lor. Cred că era mașina soțului ei. Mă rog, a fostului ei soț.
Alex era la volan – se pare că mătușii mele tot nu îi plăcea să conducă noaptea. Acum nu era încă noapte, dar soarele deja se pregătea să apună.
Șoferul nostru își vede de drum, iar eu continui să discut cu Nana despre camera în care voi locui și despre cât de încântată este ea pentru că vom fi din nou sub același acoperiș, chiar dacă pentru o perioadă scurtă. Mi-a stat puțin inima în loc la gândul că va întreba ceva despre ultimele luni din viața mea, dar, când am văzut că discuția nu merge într-acolo, mi-am relaxat pumnii încleștați, ascunși în buzunarele hanoracului meu negru. Purtam un tricou alb, pantaloni scurți de blugi, converși verzi și hanoracul meu preferat, pe care îl luam cu mine peste tot.
Nu voiam să vorbesc cu nimeni, nu numai cu ea, despre ultimele luni sau mai bine zis despre ultimii ani din viața mea. Plus că nu aveam să îmi deschid gura de față cu tipul de la volan, care, de când s-a oferit să îmi ducă bagajul la mașină, nu a mai scos niciun cuvânt.
Se vedea că era obișnuit cu mașina lui Nana – conducea foarte sigur pe el. Dincolo însă de abilitățile lui de șofer, era ceva interesant la el. Nu știu exact ce. Era calm, foarte calm, lucru rar întâlnit la vreunul dintre cunoscuții mei, iar timbrul vocii lui avea ceva aparte.
Din când în când, Nana îi spunea ceva, dar, din cauza oboselii, nu-mi dădeam seama ce vorbeau. De fapt, abia mai reușeam
să îmi țin ochii deschiși. Călătoria m-a epuizat, iar cu muzica liniștită de pe fundal și motorul mașinii care torcea ca o pisică, pleoapele mele n-aveau nicio șansă!
Pe geamul mașinii nu vedeam nimic în afară de luminile de pe autostradă, așa că îmi imaginam oi colorate. Asta făceam tot timpul când voiam să îmi țin mintea ocupată sau când evitam să mă gândesc la ceva anume. Ca de exemplu, la ce bine arată brațele acestui străin pe volanul mașinii. O oaie albastră, una mov, încă una roșie și apoi nimic.