Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Niciodată nu am fost bună la discursuri, prezentări de proiecte sau dezbateri, dar dă-mi o foaie, un pix, câteva ore și cuvintele curg.
Ideea unei cărți s-a născut în urmă cu câțiva ani când citisem că Sara J. Mass publicase ,,Throne of Glass” la 25/26 de ani. Pe atunci eu aveam 24. Mi se părea extraordinar ca cineva mai mare cu doar câțiva ani decât mine, să scrie un așa roman. Eram impresionată de ea ca autor, de personalitatea ei, dar adevărul era că mai mult decât orice, eram geloasă. Ea avea totul pus la punct și eu… eu eram eu.
Nu știu dacă geloasă e chiar cuvântul potrivit, dar știu că inspirată de povestea ei, am vrut să fac ceva în direcția asta. Țin minte că am zis: Doamne, nu am cum să public un roman la 26 de ani, sunt mai puțin de doi ani până atunci, și eu nici măcar nu știu de unde să încep, dar știu că vreau să fac asta înainte de 30 de ani. Tu poți face asta!
Așa a și fost – în ultima zi de lansare, am făcut 29 de ani – mi-am publicat primul roman înainte de 30 de ani.
Lansare e cam mult spus. Pentru mine au fost câteva ore minunate în care am putut sta cu oameni dragi mie, vorbind despre carte, despre inima din spatele ei, și mai mult, vorbind despre bunătatea lui Dumnezeu față de noi.
Am vrut să scriu o carte, dar sincer, niciodată nu am crezut că asta chiar se va întampla, și că se va întâmpla în urma unui sezon mai ”interesant” din viața mea.
Nu voi intra la detalii, am vorbit puțin despre asta în cadrul lansarii, dar nu mult. La Cluj era mami în sală, la Baia Mare nu am vrut să vorbesc despre asta și la Arad am început să zic ceva de asta, dar mi-au dat lacrimile în primele minute și m-am oprit. Eram la Cărturești și am vrut să fiu ”profi” – nu ajută să plângi din prima la un eveniment unde mai ai de vorbit cel puțin o oră (spoiler – I am not a cute cryer). 🙂
,,Am aflat cine sunt” se învârte în jurul lui Aisha și călătoria ei. Personajul principal e o adolescentă de 17 de ani, care se naște într-o familie model, dar care niciodată nu se poate ridica la standardele impuse. Alegeri greșite, confuzie, lupte crunte cu o depresie puternică, tristețe și chiar gânduri de sinucidere. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată, când părinții ei decid să o trimită în timpul vacanței de vară la mătușa ei, în Crayton.
Mi-a luat aproape un an jumate să scriu manuscrisul și încă câteva luni de pregătit textul pentru tipar. Apropo, contează cu cine îți împărtășești visul.
A durat ceva, dar sunt foarte happy cu ce a ieșit și nu aș schimba nimic din povestea ei. Am vrut ca totul să fie ca un cântec care te prinde din prima. O piesă pe care o asculți de cel puțin cinci ori și pe care o mai și trimiți la câțiva prieteni. 🙂
Ce am învățat în toată perioada asta?
Îmi amintesc ce mi-a zis soțul meu, Sami în urmă cu ceva timp: Ioana, Dumnezeu e bun și indiferent de ceea ce simți acum, nimic nu poate schimba asta. Poate că durează o săptămână sau câteva luni, dar nimic nu poate schimba Adevărul Lui și cu Dumnezeu nu ai cum să nu fii bine. Cât adevăr în aceste cuvinte.
Prin tot – am aflat cine e Dumnezeu în viața mea și cine sunt eu în El.
Zic asta cu fiecare ocazie, NU E POVESTEA MEA, tot ce am scris e ficțiune inspirată de oamenii de lângă mine, de muzica pe care o ascult, sincer de Duhul Sfânt. Eu aș zice că poate fi o abordare modernă la povestea lui Ruth. Când l-am conturat pe Alex, unul dintre personaje, îmi amintesc că am citit tot ce am putut găsi despre Boaz, am vrut să fie ca el. Cea mai mare inspirație pentru mine e Biblia.
Cartea e scrisă în mod intenționat ca un roman pentru adolescenți. Din punct de vedere literar, am vrut să fie încadrat la Young Adults. De aceea, limbajul e într-un anumit fel, băieții din carte sunt construiți după un anumit tipar, dialogul dintre personaje, fetele și întrebările lor – abordarea unor provocări specifice acestei vârste.
Inima mea bate mult pentru adolescenți, în special pentru cei din biserică care poate și-au pierdut calea sau poate că încă sunt în biserică, dar se roagă pentru un început nou. Urăsc depresia și urăsc liniștea din jurul ei. Dacă treci prin ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplă Aishei, nu uita că nu ești singur/singură, vorbește cu cineva despre asta, poate cu liderul tău de tineret sau poate cu un profesor de la școală. Nu te lăsa izolat.
Ce fac în continuare?
Cred că în primul rând încerc să îmi urmăresc propriul sfat: să nu stau în izolare, să stau lângă oameni care îmi cunosc inima, să stau ascunsă în Dumnezeu – de aici începe tot.
Pe langă asta, lucrez la volumul doi, lucrez la o colecție de devoționale inspirate din carte și încerc să organizez proiecte cu diferite licee din țară unde vorbim cu adolescenții de clasa a 9-a despre depresie, provocări specifice vârste și mai ales încercăm să vorbim despre Dumnezeu.