Zilele trecute am dat peste un meme pe Instagram care zicea: „Luna august deja? Eu încă sunt cu mintea în iunie și cu o listă cu lucruri de făcut din luna februarie”. Am simțit partea cu lista din februarie :).
Spre deosebire de alți ani, de data aceasta sosirea lunii august nu m-a luat prin surprindere. În ultimele luni, cu intenționalitate, am încercat să trăiesc în prezent. Am luat fiecare zi așa cum a fost ea. Am fost „implicată” – sau mai bine spus conștientă – de fiecare decizie: ce am ales să mănânc, când am mers la sală, exercițiile pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, felul în care mi-am petrecut timpul liber și chiar proiectele de la jobul meu de zi cu zi.
Am ales cuvintele „implicată” și „conștientă” în mod intenționat. De câte ori nu lăsăm zilele să treacă pe lângă noi, uitând până și ce am avut la prânz în urmă cu două ore? Suntem bombardați din toate părțile: taskuri, deadlines, proiecte, relații, social media, liste de cumpărături.
Cu cât citesc mai multe cărți de psihologie, cu atât îmi dau seama că sunt doar o altă statistică. E trist cât de amuzantă e toată situația.
Dar vara aceasta nu a fost doar despre taskuri și liste. A fost vara în care am trecut dintr-o lume în alta, de mână cu asasina din Adarlan, am simțit durerea lui Bethany Joy Lentz, după ce a trecut printr-un cult religios care i-a deformat imaginea creștinismului, și am înțeles mai bine de ce Lysa TerKeurst este atât de apreciată. De câteva zile am terminat cartea ei It’s Not Supposed to Be This Way.
“What if disappointment is really the exact appointment your soul needs to radically encounter God?”
― Lysa TerKeurst
A fost și vara torturilor cu frișcă, mascarpone și căpșuni. Vara în care am descoperit cu adevărat gustul căpșunilor – și o spun cu toată poezia pe care o pot aduna :): fiecare mușcătură era ca un început de poveste. Nelipsite de la masa noastră, căpșunile au devenit pentru mine un simbol al bucuriilor simple.
Iar poate cel mai prețios lucru: locuiesc la țară, în Anglia, și deși sunt mereu ocupată și merg de câteva ori pe săptămână la Londra, există un moment unic, în ultima parte a drumului spre casă. Treizeci de secunde în care trenul îmi dezvăluie în față un câmp verde, presărat cu copaci. Treizeci de secunde fără ecrane, fără cărți, fără liste. Treizeci de secunde în care respir adânc și îmi reamintesc că Dumnezeu este infinit și atotputernic. Treizeci de secunde în care mintea se resetează. Privesc în zare și îmi vin în minte dorințe și rugăciuni – unele deja împlinite, altele încă așteptând răspuns – dar toate găsindu-și locul, pentru moment, în pace.
